(..insemnari editoriale)

Au trecut toti sfintii pana cand m-am decis cu adevarat sa scriu acest prim text.

Aveam o multime de variante pentru a incepe si toate se legau intr-un fel sau altul de trezirea mea dintr-un somn profund, invaluit de revelatia si minunea Sf. Baudolino.

Dar asta s-a intamplat intr-o dimineata acum foarte indepartata.

Probabil asemenea atacurilor de panica in fata unor posibile relatii, fara vreun motiv cert am reusit mereu sa gasesc scuze sa tot aman sau sa abandonez textul. Norocul face ca in acest caz sa fiu platit.

Adevarul este ca m-a salvat o amintire din copilaria mea zbuciumata de mic Hitler interpretandu-l pe Chaplin. Asa cuvintele primelor insemnari editoriale scrise vreodata in lipsa oricaror altor texte au aparut in mod traditional pe post-it-uri galbene lipite de pereti.

Aveam 20 de ani. Tocmai ii implinisem. Era perioada in care viitorul meu era mai incert decat atunci cand o femeie supraponderala care-si ascundea formele blajine sub o rochie asa aerisita si tomnatica ce semana mai degraba cu un cort militar pentru pitici, ma tragea de obraji intrebandu-ma ce vreau sa ma fac cand voi fi mare. Mereu ii raspundeam "miliardar". Apoi ii dadeam un cot colegului si ne desfaceam deindata la sireturi. Eram considerati prea mici pentru a ne lega singuri, asa ca asteptam cu zambetele inocente de copii ca usa cortului sa se deschida spre Tara Minunilor atunci cand dansa se apleca sa ne ajute.

Cata convingere si siguranta pe atunci. La varsta de 20 de ani nici miliardar nu-mi mai propuneam sa fiu, aveam doar scopuri fade in incercarea de a-mi aranja singur existenta.

Ma temeam in continuare de tacere, banalitate si filme care aveau in titlu cuvinte de genul "sinecdoca"; lucruri dupa care la varsta mea inaintata de acum, tanjesc.

Dar am ales totusi varsta asta ca amintire pentru ca esentialul fara sa stiu, atunci s-a intamplat.

Cum am spus certitudinea se transforma in incertitudine, obiceiuri vechi in lucruri total straine si persoane importante ieseau si intrau din si in viata mea.

Exact cand implinisem aceasta faimoasa varsta o cunoscusem pe Monica. Era de scoala veche si venise la mine intr-o forma irezistibila cu niste insemnari si influente a la Woody Allen.

Era singurul personaj feminin din viata mea de care nu ma temeam in niciun fel. Gemea de fiecare data cand o atingeam, ma ajuta si ma inspira chiar si atunci cand lucram si asemenea mie...nu prea ii placea sa iasa din casa doar de dragul de a socializa.

Singura ei problema era ca nu prea vorbea. Dar asta poate sa fie un avantaj deseori. Nu ma judeca atunci cand depaseam limita de sauvignon blanc combinat cu bere si nu imi cerea niciodata sa fac eforturi in numele ei. Si nici nu avea vreo problema atunci cand ma culcam cu alte personaje feminine, dimpotriva…ii placea sa priveasca (si cateodata sa scrie despre asta).

Monica ma ajutase atunci sa scriu si prima mea carte. Un adevarat best-seller in strainatate, intrucat in tara mea nu am vrut s-o public. Dar despre cartea asta o sa vorbim altadata cand o sa pot sa-i dedic un intreg loc pe podiumul scrierilor mele.

Asa cum am spus aveam 20 de ani si traiam din plin "la bella confusione", oricat de frumoasa sau urata ar fi fost ea in cautarea aceleiasi rezolvari science fiction la continua destramare a propriilor mele convingeri.

Confundam asemenea unor alte personaje mai interesante, orice aventura cu flirtul inevitabil al mortii si astfel treceam, din plictiseala, prin toate stadiile reprezentative procesului. Eram acuzat de narcisism, egoism si ipocrizie.

Ce vremuri...

Dar in toata aceasta criza existentiala, intre credinte nefondate si angoase voluntare mi s-a oferit oportunitatea sa scriu (nu de la sine) comedie.

De undeva de sus fratii Marx imi zambeau, Kubrick imi intorcea spatele, iar eu nu puteam decat sa dau din umeri.

Am tot fost considerat amuzant, de cele mai multe ori intr-un mod sec, negru si sarcastic. Ironia (caci ea este de fapt zgomotul acela infiorator care nu ma lasa sa dorm noaptea si pe care-l confundam mai mereu cu ventilatorul calculatorului) face ca intentiile mele sa nu fi fost niciodata acelea de a fi amuzant. Mereu cand am fost rau si vorbele mi-au fost interpretate drept un tease rautacios sau umor negru si britanic, eu de fapt vroiam pur si simplu sa fiu rau. Dar se pare ca pana la urma asa a fost sa fie si a fost mai bine..

Era o vreme cand depresia era noua metrosexualitate, asa cum homosexualii erau noii negri (acum in mare parte sunt agentii de asigurari). Si cum mereu mi-a placut sa pastrez curatenie in casa si vechiurile obiceiuri mor greu, a trebuit sa merg si eu in pas cu moda. Mi-am spus ca trebuie sa port mai des maieuri si tricouri labartate si evident sa intru in depresie. Dar cum poti scrie comedie atunci cand esti depresiv?

Oamenii aveau gusturi ciudate (ca sa nu mai spun de vremurile astea), iar comedia devenea asa cum spusese ochelaristul prooroc aproape-incestuos, tragedie + timp. O asemenea discutie m-a readus deseori la teoria cum ca femeia este tragedie, comedia tragedie plus timp, barbatul comedie plus scuipat Dumnezeiesc. Iar atunci cand intrebam daca pe femeie n-a scuipat-o nimeni, draga mea prietena era mereu acolo sa-mi reaminteasca ca femeia se nascuse din tragedie. De unde rezulta ca tragedia este implacabila, comedia necesara si Dumnezeu darnic.

Si iata-ma scriind despre simularile mele depresive, despre toate reprosurile care mi s-au facut si despre toate acuzatiile atat de drepte si corecte pe care le-am primit. Ca atunci cand, de frumoasa sarbatoare a celui dintai martie, i-am spus prietenei sa vina la mine si sa-si cumpere din drum un martisor sau o floare si sa-mi aduca bonul ca sa-l decontez. Daca n-ar fi fost poporul cel mai asuprit, probabil as fi fost evreu. E vorba de aptitudinile superioare de adaptare la viata ale omului. Dar in realitate nu a fost nici pe jumatate la fel de amuzant cat avea sa fie mai tarziu pe foaie.

Sau despre faptul ca devenisem atat de permisibil cu majoritatea incat incepusem sa invat oamenii prost. Sa le dau dreptate ca folosesc prea multe referinte culturale si apoi sa-mi sara in cap de fiecare data cand foloseam un nume .. universal intr-o conversatie. Poate era adevarat, poate ca eram prea exigent sa vorbesc despre cele mai cunoscute si valabile personalitati din istorie. Poate ca nu realizam cat efort ar fi presupus o simpla documentatie sau de ce nu, sa citesti o carte de-a lungul vietii. Poate ca nu era asa cum credeam o simpla frustrare a unui complex de inferioritate ca nu aveau idee despre ce vorbeam. Atata timp i-am considerat pe ei ignoranti, cand eu eram acela adevarat. Zvac zvac.

Dar asta a mers bine intr-o comedie.

Intr-o comedie pe care sa o scrii cand esti depresiv.

Si de aici a pornit totul. De la Monica, carte, depresii, frica de tacere, banalitate si fascinatia pentru tipologii. Viata mea aparent atat de nesigura avea sa se tranforme intr-un stairway to heaven si o buna perioada de timp nu aveam sa stiu asta. Inca ma gandeam la cum sa traiesc cu ea, cum sa stau cu cealalalta, cum sa ma impac cu a treia si sa o cuceresc pe a patra. Ma gandeam cum sa fac film mai bun ca ala si sa scriu mai bine ca celalalt. Ma gandeam in paradoxuri ca de obicei. Si nu aveam cea mai mica banuiala ca toate astea aveau sa se rezolve in primul meu adevarat break-through.

Ar fi atat de necaracteristic mie sa spun ce s-a intamplat mai departe de pe acum si ar insemna sa scriu aici si despre inutilitatea unui blog, in acest "jurnal minim" al meu. Scenariile si povestile au fost mereu rescrise pentru un public mai larg. Primul Forrest Gump avea replica "Viata e ca un pachet de tigari. Niciodata nu-ti dai seama cand se termina".

Singurul sfat pentru mine in trecut e sa tin minte ca niciodata